Acum 20 de ani, oamenii se priveau în ochi când își dădeau mâna. O strângere fermă era un angajament de onoare, o promisiune ce nu avea nevoie de hârtii sau martori. Cuvântul dat era lege, iar respectul nu trebuia cerut…era de la sine înțeles. Vecinii își lăsau ușile deschise unii altora, copiii creșteau pe uliță, iar „te ajut” venea din suflet, nu din interes.
Astăzi, prea des vedem priviri grăbite, mâini întinse fără convingere și promisiuni rostite cu ușurință, doar ca să fie uitate la primul obstacol. Suntem mai conectați ca oricând, dar mai singuri ca niciodată. Alergăm după timp, dar pierdem momentele cu adevărat importante. Ne vorbim, dar nu ne mai ascultăm.
Și mâine? Ce va fi? Vom regăsi drumul spre respect și demnitate? Vom învăța din nou să ne privim în ochi, să ne ținem de cuvânt, să ne fim aproape la greu, fără calcule și condiții? Viitorul nu vine singur. Noi îl clădim, zi de zi, prin alegerile noastre. Să nu lăsăm lumea să devină un loc în care „valoare” înseamnă doar bani, iar „respect” doar un cuvânt gol.
Vă salut cu respect și vă doresc o zi bună!